„Micu, sa ma trezesti si pe mine, sa ne uitam amandoi, da?”

Asa ii spuneam mereu fratelui meu inainte de culcare in ajunul Craciunului. Stiam ca el se trezeste inaintea mea, parca avea un ceas desteptator in cap, stia cand trebuie sa mergem sa ne uitam la cadouri, in creierii noptii pe la 3-4. Si uite-asa ne furisam cu ochii impaienjeniti de somn pana in sufragerie unde era bradul. Aveam un ritual. Nu aprindeam becul in camera ci bajbaiam sa bagam in priza instalatia de beculete ca sa invaluie bradul intr-o lumina colorata, magica. Trebuia sa ma frec de cateva ori la ochi ca sa vad bine cadourile puse sub brad, asa mare mi-era emotia si starea de fermecare. Ne lua ceva pana ne dadeam seama care el al meu si care al lui, caci Mos Carciun asta avea tendinta sa ne lase cadouri asemanatoare si fara sa scrie numele nostru pe ele. Eram copii modesti si ne bucuram de orice am fi primit, acum imi dau seama, nu conta valoarea si cantitatea, ci faptul ca acele cadouri erau aduse in cel mai misterios si magic mod de Mos Craciun pentru noi. Trebuia sa le aratam si parintilor ce am primit asa ca debarcam cu surle si trambite la ei in camera, tulburandu-le somnul. Zambeau si ei saracii printre cascaturi si ne ziceau sa asteptam pana dimineata sa mancam dulciurile, iar noi tot zaboveam la ei in camera sau mai rau trageam de ei sa vina in sufragerie sa vada si ei cadourile. :)

Intr-un final ne duceam sa ne culcam, bucurosi si la fel de fascinati de vizita lui Mos Craciun. Deconspirarea lui nu a fost facuta nici in ziua de azi, in lipsa de probe. Niciodata nu am stiut/gasit unde au fost pastrate cadourile pana in dimineata cand le gaseam sub brad si pentru asta imi apreciez si mai mult parintii.

Lucrurile s-au mai schimbat intre timp, acum mama trage de mine in dimineata de Craciun sa ma duc sa vad ce mi-a aduc Mosu’, pentru ca Micu’ (matinal de fel) s-a trezit inaintea mea sa se uite.

1 Decembrie

Nu stiu de ce dar 1 decembrie, ziua nationala a Romaniei, nu trezeste niciun simtamant patriot in mine si ma intreb daca a trezit vreodata si cumva, odata cu trecerea anilor s-a pierdut..Nu-mi fac procese de constiinta pe tema asta dar simt o oarecare necesitate sa gasesc o explicatie pentru lipsa mea de mandrie si exaltare legata de aceasta sarbatoare. Nu-mi vine nici sa urez La multi ani apropiatilor (nu am facut-o niciodata cred..), nici sa ma duc sa vad parada militara, nici sa fac vreo mancare speciala sau sa ies undeva sa sarbatoresc ziua noastra a romanilor, deci si a mea. Este o zi oarecare pe care totusi o apreciez mai mult pentru ca este o zi libera, o zi cand se dau filme mai bune la televizor, o zi cand pot dormi mai mult, o zi cand realizez ca a venit iarna…

In fiecare an de 1 decembrie vad si citesc fel de fel de ridicari in slavi a compatriotilor mei, cum suntem harnici noi romanii, cum stim sa petrecem, cum am reusit noi sa ducem numele tarii mai departe, povesti care mai de care despre romani de succes, ce sa mai..de 1 decembrie, suntem cei mai tari si trebuie sa fim mandri ca suntem romani..Mda.

Si nu stiu de ce dar fix de 1 decembrie imi aduc aminte de starea execrabila a invatamantului romanesc, de pensia jignitoare a tatalui meu, de frigul din apartament, de saracia si furturile din comuna Sarulesti, de palatele cu turnulete, de romii din Paris, de traficul din Bucuresti in zilele ploioase, de aurolacii de pe langa Podul Grozavesti, de noroiul de pe cizmele mele si multe multe altele…

Nu pot sa ma exaltez si sa ma simt mandra atata timp cat asta e realitatea de zi cu zi, nici macar de 1 Decembrie. Respect valoarea istorica a acestei zile, insa 1 Decembrie 2010 este departe de a fi pentru mine o zi in care sa sarbatoresc, sa simt bucurie si mandrie ca sunt romanca.

Dor de casa

Nu stiu altii cum sunt, dar eu nu pot sa stau mai mult de o luna de zile fara sa ma duc acasa la parintii mei. Mi se face un dor de mirosul de acasa, de ei, de caldura imbratisarii lor, de bucuria din ochi atunci cand isi vad copii acasa incat nu pot sta prea mult timp departe.
Nu-i pot rezista dorului de casa, il simt cum incolteste in suflet ca niste firisoare de radacini cautand bucatica de pamant roditor, de unde sa-si ia energia si substantele necesare ca sa creasca. E chemarea sangelui care curge prin vene si careia trebuie sa-i raspund. Asemenea unei legi a gravitatiei, corpul meu va trage mereu catre locul de bastina, catre locul unde m-am nascut, am copilarit, am fost la scoala si unde am legat prietenii pe viata. Simt nevoia sa revin mereu, sa-mi hranesc sufletul cu amintiri frumoase, (camera mea, jocurile cu vecinii in fata blocului, plimbarile prin parc, escapadele prin oras etc.), sa-mi incarc plamanii cu aer curat, mintea cu liniste si sufletul cu caldura.
De fiecare data ma duc acasa cu inima mistuita de dor, atarnandu-mi greu in piept si ma intorc cu ea odihnita, plina.

Revenire..poze bonus

Nu stiu daca mai urmareste cineva blogul :D pentru ca n-am mai scris de multa vreme, dar marturisesc ca am facut-o doar pentru ca m-am ferit sa scriu un post prea personal. Si n-am reusit..Tot ce pot asterne pe o bucata de hartie sau pe o pagina virtuala este prin excelenta gand, idee, emotie cat se poate de personala. Asta sunt acum, parca degetele-mi sunt extensia sufletului, tot ce pot exprima este strict legat si direct proportional cu simtirile mele. Prefer momentan sa pastrez pentru mine aceste efuziuni, cum imi place sa le numesc :) si sa las iarasi pozele (personale, bineinteles) sa vorbeasca de la sine.

Despre puterea imaginii

Imi place uneori sa-mi potolesc nevoia de exprimare cu fotografii, imagini. Imbinarea armonioasa de culori, forme, lumini, unghiuri, dar mai ales puterea lor de expresie ma fascineaza si de multe ori pornesc in cautarea unei imagini care sa exprime ceea ce cuvintele sau notele muzicale nu izbutesc.
Iata ce am gasit :

Nebuloasa mea

Schimb registrul de data asta (sper ca nu v-am speriat cu poezia mea, destul de macabra :D, de altfel fara nicio ofensa la adresa superbei poezii a lui Nikita Stanescu) scriind despre lucruri mai frumoase. Despre astronomie, de exemplu.

Am fost mereu fascinata de aceasta stiinta care studiază legile ce guvernează cosmosul, mai exact corpurile ceresti si evenimentele care au loc dincolo de atmosfera terestra cum ar fi stelele, planetele, galaxiile sau radiatiile cosmice. Fenomenul care mi-a atras insa atentia cel mai mult este cel al nebuloaselor.

Nebuloasa este o aglomerare de gaze si praf, care daca este destul de masiva, devine locul unde se nasc stelele, de cele mai multe ori grupate in roiuri stelare. Daca stelele tinere formate in nebuloasa sunt destul de masive si fierbinti, ele excita gazul nebuloasei si il fac sa emita radiatie vizibila, să "strălucească". Mai este numita si “leagan de stele”. Radiatia intensa provenita de la stelele abia nascute din nebuloasa excita atomii din materialul nebuloasei, pentru ca acestea sa reemita radiatie vizibila in linii de emisie atomice caracteristice.

Interesant, nu?

Insa cati dintre noi isi indreapta ochii spre cer intr-o noapte senina de primavara sau de iarna pentru a putea observa marea nebuloasa ?

Privind spre cer intr-o seara calda cu luna plina, am avut ocazia s-o vad in toata splendoarea ei. Un amestec magic de praf celest si fluide cosmice trebuie sa fi dat nastere acelei nebuloase. Nu se puteau deslusi decat doua stele mai mari, una galbui-aurie iar alta de un albastru turcoaz. M-am minunat de frumusetea si stralucirea ei si m-am simtit norocoasa. Nu conta ca si altii o mai vazusera inaintea mea, ea era in noaptea aia nebuloasa mea.

Junghi de toamna

A venit toamna, alina-mi junghiul cu ceva,

cu ajutorul unui leac sau cu securea ta.

Ma tem ca n-am sa mai pot merge, uneori,

Ca o sa simt junghiuri pana-n subsuori

Ca o sa ma ascund pe un meleag strain

Unde-i numai cald si cer senin.

Si-atunci mă apropii de tine si te implor,

iau carjele si le arunc în ploaie

Taie-mi piciorul, altfel mor

Durerea ma indoaie.

Ca sa vezi in ce hal m-a adus meteosensibilitatea… :)))

Inception

Am vazut de curand noul film al lui Christofer Nolan, “Inception”, (ii zic titlul in engleza pentru ca nu-mi place cum a fost tradus in romana, Inceputul..) care mi-a placut foarte mult, un film captivant, SF desigur insa extrem de interesant. Lasand la o parte intriga filmului, o incursiune extrem de periculoasa in mintea si visele oamenilor pentru a le fura ideile sau mai rau pentru a planta o idee, felul de abordare si ilustrare a subconstientului uman si al puterii imaginatiei mi se pare fascinant. Stim cu totii cat de complexe sunt mecanismele mintii si de cata creativitate si imaginatie dam dovada in visele de noapte. E, la filmul asta, am simtit de parca regizorul ar fi vazut un vis de-al meu si a reusit sa-l expuna impecabil pe ecran in fata mea, intr-atat de reusite mi s-au parut tehnica si efectele speciale folosite. Ca intr-un vis, orice e posibil, nu te mai intrebi de ce personajele nu sunt atinse de niciun glont in schimbul continuu de impuscaturi, nici de trecerea rapida de la un cadru la altul sau de la un registru pur ilustrativ la unul intim, de subsol..

Mai rar sa evoci cu atata subtilitate lumea visului pe cat de fascinanta pe atat de incifrata. Pentru ca in vis ne apar si creaturi fantastice si personaje reale, apropiati, prieteni, si peisaje fantastice si locuri banale si zane si demoni..Sunt in capul nostru iar noi le dam viata in timp ce dormim, ne imaginam fericirea sau scoatem la iveala cele mai ascunse temeri, evadam sau revenim, construim sau daramam.

Cat despre notiunea de realitate, ma intreb daca mai conteaza sau nu daca lumea in care traim este reala atata timp cat am gasit in ea reperele eternitatii noastre.

In concediu

Concediul este minunat, ar trebui sa devina obligatoriu, ficare firma sa-si oblige angajatii sa-si ia concediu la 2 luni, macar cateva zile. Pentru ca simti ca rutina te copleseste si mintea se erodeaza si corpul ti-e obosit, iar concediul vine ca o gura de aer proaspat. O oaza de liniste necesara capusorului tau, niste ore bune de somn in plus pentru a-ti recapata fortele.

Desi in primele zile tanjeam sa mai google-uiesc cateceva sau sa-mi verific adresa de mail, ulterior am constatat ca nu-i chiar rau sa fii privat de Internet o bucata de timp. Am stat o saptamana fara net si nici ca se putea mai bine, asa da detasare, deconectare. Bun venit relaxare, regasire! Ochii mei n-au mai parcurs articole de pe bloguri sau news feed-uri pe facebook ci randurile unui roman, degetele mele nu am mai tastat mecanic ci au mangaiat iarba si animalele, scaunul confortabil de la birou a fost inlocuit si el cu bancuta de la poarta iar neoanele cu stele.

Si uite asa am simtit cum timpul se dilata si mintea se debaraseaza de toate gandurile urate, de griji, de stres, si devine usoara, usoara..aproape goala. Sa nu gandesti! Pur si simplu sa nu lasi ca vreun gand iscoditor sa ti se strecoare in capsor. Este un bun exercitiu si cred unul din lucrurile care iti fac viata mai usoara. Sa pui “pauza” pentru un timp, cateva minute, ore. Sa-ti aduci aminte de tine, in starea ta bruta, pentru ca ti-era dor sau te pierdusesi cumva.

Aveam nevoie de un astfel de concediu, din pacate destul de scurt :D A fost suficient insa cat sa ma intorc relaxata, odihnita si oarecum mai optimista.

Marea te cheama la ea

Cred ca primele mele amintiri de copil sunt legate de mare. Ai mei m-au luat doar pe mine intr-o calatorie de o saptamana la Eforie Sud, fratele meu de doar un an-doi ramanand la bunici. Imaginile, culorile, senzatiile traite sunt clare si acum in mintea mea: holurile infricosatoare ale hotelului, asternuturile albe ale patului, diminetile luminoase, termosul cu ceai, apa albastra din piscina, delfinul negru gonflabil pe care m-am asezat tantos sa fac poza etc. E uimitor cate lucururi pot sa-mi aduc aminte si acum dupa 20 de ani. Probabil ca am fost atat de impresionata de mare, de ceea ce am vazut acolo incat amintirile s-au gravat pentru totdeauna in mintea mea.

Marea m-a atras dintotdeauna, cu apa ei albastra-verzuie, cu nisipul fin al plajelor, cu cochiliile rasunand inselator a valuri, cu briza ei blanda. De putine ori insa am si ajuns s-o revad.

Am avut sansa sa cresc intr-un oras imprejmuit de „ape”, Dunarea, Oltul si alte rauri mici, ele au fost cele care au stins in fiecare vara pofta de scaldat, de nisip incis, de soare. Am invatat sa iubesc apa involburata a fluviilor, mirosul dulce amarui, culoarea ei maronie-verzuie, insa gandul imi zbura mereu la valurile spumoase ale marii. Visam frecvent ca inot intr-o mare albastra sau ca survolez cu viteza unei pasari suprafata ei intinsa.

Mi-am propus sa nu-mi mai sting dorul de mare cu ape dulci, involburate si sa incerc sa ajung cat pot de des sa revad marea copilariei mele, s-o redescopar si sa-mi creez noi amintiri.

Jamie Cullum – All at sea

Twilight

Trebuie sa dedic un post unor carti, de fapt unui fenomen care, recunosc, m-a prins imediat, m-a atras prin amestecul reusit de dragoste, fantastic si actiune, ulterior m-a cucerit definitiv. Da, este vorba de Twilight. Sunt una din milioanele de fane ale acestei serii de carti cu vampiri, oameni si varcolaci, si inca sunt uimita cum de au reusit ele sa vorbeasca pe un grai inteles de oameni de prin toate colturile lumii. Si nu ma refer la limba, (cartile au fost traduse in zeci de limbi) ma refer la felul cum au raspuns cititorii, de toate varstele, ei au inteles si au fost cuceriti imediat de povestea lui Stephenie Meyer.
Simplitatea si incarcatura scrisului, amestecul de suspans si fictiune, combinatia reusita de credibil, contemporan cu fantastic, imposibil, feeric au alcatuit reteta succesului fabulos al acestor carti. Personajele principale sunt de departe cheia acestor carti, si cred ca inteleg de ce autoarea spune ca din momentul creionarii personajelor, totul a fost simplu, nu a facut decat sa le dea glas si sa asterne pe hartie povestea lor. Bineinteles ca fara talentul si imaginatia ei fascinanta ar fi ramas poate doar o poveste banala de dragoste intre un vampir si o muritoare. Filtrate prin mintea unei adolescente, poate prea matura si rationala, evenimentele sunt pline de suspans si emotie. Aceasta pustoaica, Bella, reuseste cu usurinta sa te transpuna in lumea ei, sa-ti redea atat de bine fiorii primei iubiri dar si suferinta si consecintele alegerilor pe care le face. Cartile au aspectul unui jurnal intim al unei straine, pe care esti dornic sa-l parcurgi cat mai repede ca sa afli ce i se va intampla si cum se termina. Ajungi s-o indragesti pe Bella si sa-ti doresti sa fie fericita.
As putea desigur sa ma intind mult la vorba, dar as scrie un post mult prea lung :D. O sa ma refer un pic si la ecranizarea cartilor. Fiind o fana a cartilor, ma incanta orice prilej de a vedea personajele aduse la viata. Mai mult sau mai putin fidele cartilor, filmele sunt destul de reusite, fiecare prezinta viziunea regizorului asupra cartii respective. Pana acum s-au ecranizat trei carti, iar eu am fazut doar doua filme. Azi voi merge sa-l vad pe al treilea. De-abia astept !
Reusite sau nu, filmele nu vor primi niciodata aprecierea pe care au avut-o cartile. Lectura celor aproape 2000 de pagini a fost o experienta frumoasa, care imi va ramane mereu draga.

Cum arata o saptamana obisnuita?

Meteosensibilitate, intre paranormal si medical

Stiu ca n-am mai scris de mult aici, asta trebuia sa fie un blog pentru scoala, dar cum scoala s-a terminat (bine, doar primul an de master :D) si cum colegele mele de serviciu sunt foarte active in blogosfera romaneasca, m-am gandit sa nu ma las si sa incep si eu sa scriu cate ceva, mai timid, mai rarut, dar poate ca-mi voi da drumul pana la urma.

Pentru ca in conceptia mea, blogul e ca un jurnal intim public, scrii in el idei, ganduri, sentimente, chestii personale, insa il citeste toata lumea. Poate ca exagerez un pic cu ideea asta, dar momentan asa mi se pare. Si poate ca nu e un lucru rau sa te expui in fata celorlalti, sa le impartasesti gandurile, ideile tale, bune, rele cum or fi ele si sa-i lasi sa te cunoasca mai bine. Si ei pe tine, si tu pe ei. Pana sa raspund poate si eu la jocul cu leapsa cu 10 lucruri care-ti plac sau lucruri inutile care ne fac viata mai frumoasa, am sa scriu despre ceva personal. Despre meteosensibilitatea mea.

Se pare ca eu am o relatie destul de stransa cu natura, cu vremea, in mod special, destul de intima as spune :)) De cand ma stiu, pot prevesti cu exactitate barometrica, cand se raceste sau cand se incazeste vremea. Ca sa ma explic, eu simt pe pielea mea, cu cateva ore sau o zi inainte, cand se va produce o schimbare a vremii. Cum simt asta? Simplu! Cand se va raci vremea sau va ploua, ma doare piciorul (unul singur) de la genunchi in jos, iar cand se va incalzi, ma doare piciorul de la genunchi in sus! Tare, nu? :))

N-as zice chiar asa, din moment ce eu simt asta de ani de zile, a devenit ceva obisnuit, insa de multe ori e coplesitor, pentru ca pe langa durerea de picior, care e ca o injunghietura, am si stari de neliniste, depresie atunci cand este vorba de o vreme capricioasa, urata. Ca sa nu mai spun ca atunci cand se schimba anotimpul, ma dor ambele picioare, tot corpul resimte si sufera cand mama natura se hotaraste sa-si schimbe haina.

Da, si toata ciudatenia asta cica se numeste meteosensibilitate, meteodependenta, in termeni medicali, nu reumatism! (ca mi-am facut analize si inca nu am :D).

Si ca sa nu ma mai lungesc cu povestirea, meteosensibilitatea este pana la urma ceva ce face parte din mine, am mai citit si auzit despre oameni care patesc asta si vreau sa cred ca nu e ceva care ma face ciudata, ci speciala :P.

Voi reveni, in curand sper, cu un alt post!

Prima postare

M-am tot gandit cu ce sa incep acest blog, ce sa scriu in prima postare, ce titlu sa pun etc.. Google mi-a dat o idee : Earth Day ! Pare o ocazie buna pentru un inceput, crearea unui mic univers in care poti impartasi ganduri , idei, sentimente. Desigur ca blogul meu nu are de-a face cu Ziua Pamantului, dar m-am amuzat facand legatura Earth day - my blog's day :)
Daca tot am amintit de aceasta "sarbatoare", voi si scrie despre ea. Earth Day nu este o zi in care se sarbatoreste Pamantul, natura sau reinvierea ei, ci simbolizeaza lupta impotriva poluarii si a problemelor climatice. Este mai mult legata de miscarea ecologista, campanii si dezbateri menite sa ridice gradul de interes al oamenilor fata de mediul inconjurator. Nu stiu cat de populara este aceasta miscare la noi in Romania, dar sunt sigura ca nu se bucura de amploarea pe care a luat-o in America, de unde a si inceput. Mi-ar placea insa sa fie mediazata mai mult, dar daca stau sa ma gandesc mai bine, stiu deja explicatia..lipsa de fonduri, prea putin oameni cu adevarat implicati s.a.m.d.

Marturisesc ca atunci cand am auzit prima oara de Earth Day m-am gandit ca este o zi in care se sarbatoreste planeta-mama, o celebrare a minunatiilor pe care ni le ofera, iar o zi de primavara mi se pare cea mai potrivita! Insa de la ideea de celebrare a naturii s-a ajuns la avertizarea asupra mediului inconjurator. Trist, dar adevarat..

Astazi, propun insa sarbatorirea acestei zile in felul meu, printr-un mic elogiu facut planetei mama. Pentru ca simt nevoia sa-mi exprim recunostinta pentru ce imi ofera, iar in momentul asta ea imi daruieste Primavara.

Primavara este anotimpul cel mai frumos, cand verdele este cel mai verde cand aerul e cel mai proaspat (cel putin asa mi se pare mie) cand lumina soarelui are ceva deosebit, lumina pare mai sticloasa, razele mai clare, iar mirosul.. ca o prajitura facuta de mama natura, cu miros de iarba proaspata, de pomi infloriti, de aer cald, de lemn, de pamant. Ma uit in jurul meu si vad numai viata, pomi, iarba, flori, pasari, gâze. Simt o stare de bine si sunt bucuroasa si recunoscatoare. La multi ani asadar, draga natura, azi de Eart Day!