„Micu, sa ma trezesti si pe mine, sa ne uitam amandoi, da?”

Asa ii spuneam mereu fratelui meu inainte de culcare in ajunul Craciunului. Stiam ca el se trezeste inaintea mea, parca avea un ceas desteptator in cap, stia cand trebuie sa mergem sa ne uitam la cadouri, in creierii noptii pe la 3-4. Si uite-asa ne furisam cu ochii impaienjeniti de somn pana in sufragerie unde era bradul. Aveam un ritual. Nu aprindeam becul in camera ci bajbaiam sa bagam in priza instalatia de beculete ca sa invaluie bradul intr-o lumina colorata, magica. Trebuia sa ma frec de cateva ori la ochi ca sa vad bine cadourile puse sub brad, asa mare mi-era emotia si starea de fermecare. Ne lua ceva pana ne dadeam seama care el al meu si care al lui, caci Mos Carciun asta avea tendinta sa ne lase cadouri asemanatoare si fara sa scrie numele nostru pe ele. Eram copii modesti si ne bucuram de orice am fi primit, acum imi dau seama, nu conta valoarea si cantitatea, ci faptul ca acele cadouri erau aduse in cel mai misterios si magic mod de Mos Craciun pentru noi. Trebuia sa le aratam si parintilor ce am primit asa ca debarcam cu surle si trambite la ei in camera, tulburandu-le somnul. Zambeau si ei saracii printre cascaturi si ne ziceau sa asteptam pana dimineata sa mancam dulciurile, iar noi tot zaboveam la ei in camera sau mai rau trageam de ei sa vina in sufragerie sa vada si ei cadourile. :)

Intr-un final ne duceam sa ne culcam, bucurosi si la fel de fascinati de vizita lui Mos Craciun. Deconspirarea lui nu a fost facuta nici in ziua de azi, in lipsa de probe. Niciodata nu am stiut/gasit unde au fost pastrate cadourile pana in dimineata cand le gaseam sub brad si pentru asta imi apreciez si mai mult parintii.

Lucrurile s-au mai schimbat intre timp, acum mama trage de mine in dimineata de Craciun sa ma duc sa vad ce mi-a aduc Mosu’, pentru ca Micu’ (matinal de fel) s-a trezit inaintea mea sa se uite.

1 Decembrie

Nu stiu de ce dar 1 decembrie, ziua nationala a Romaniei, nu trezeste niciun simtamant patriot in mine si ma intreb daca a trezit vreodata si cumva, odata cu trecerea anilor s-a pierdut..Nu-mi fac procese de constiinta pe tema asta dar simt o oarecare necesitate sa gasesc o explicatie pentru lipsa mea de mandrie si exaltare legata de aceasta sarbatoare. Nu-mi vine nici sa urez La multi ani apropiatilor (nu am facut-o niciodata cred..), nici sa ma duc sa vad parada militara, nici sa fac vreo mancare speciala sau sa ies undeva sa sarbatoresc ziua noastra a romanilor, deci si a mea. Este o zi oarecare pe care totusi o apreciez mai mult pentru ca este o zi libera, o zi cand se dau filme mai bune la televizor, o zi cand pot dormi mai mult, o zi cand realizez ca a venit iarna…

In fiecare an de 1 decembrie vad si citesc fel de fel de ridicari in slavi a compatriotilor mei, cum suntem harnici noi romanii, cum stim sa petrecem, cum am reusit noi sa ducem numele tarii mai departe, povesti care mai de care despre romani de succes, ce sa mai..de 1 decembrie, suntem cei mai tari si trebuie sa fim mandri ca suntem romani..Mda.

Si nu stiu de ce dar fix de 1 decembrie imi aduc aminte de starea execrabila a invatamantului romanesc, de pensia jignitoare a tatalui meu, de frigul din apartament, de saracia si furturile din comuna Sarulesti, de palatele cu turnulete, de romii din Paris, de traficul din Bucuresti in zilele ploioase, de aurolacii de pe langa Podul Grozavesti, de noroiul de pe cizmele mele si multe multe altele…

Nu pot sa ma exaltez si sa ma simt mandra atata timp cat asta e realitatea de zi cu zi, nici macar de 1 Decembrie. Respect valoarea istorica a acestei zile, insa 1 Decembrie 2010 este departe de a fi pentru mine o zi in care sa sarbatoresc, sa simt bucurie si mandrie ca sunt romanca.

Dor de casa

Nu stiu altii cum sunt, dar eu nu pot sa stau mai mult de o luna de zile fara sa ma duc acasa la parintii mei. Mi se face un dor de mirosul de acasa, de ei, de caldura imbratisarii lor, de bucuria din ochi atunci cand isi vad copii acasa incat nu pot sta prea mult timp departe.
Nu-i pot rezista dorului de casa, il simt cum incolteste in suflet ca niste firisoare de radacini cautand bucatica de pamant roditor, de unde sa-si ia energia si substantele necesare ca sa creasca. E chemarea sangelui care curge prin vene si careia trebuie sa-i raspund. Asemenea unei legi a gravitatiei, corpul meu va trage mereu catre locul de bastina, catre locul unde m-am nascut, am copilarit, am fost la scoala si unde am legat prietenii pe viata. Simt nevoia sa revin mereu, sa-mi hranesc sufletul cu amintiri frumoase, (camera mea, jocurile cu vecinii in fata blocului, plimbarile prin parc, escapadele prin oras etc.), sa-mi incarc plamanii cu aer curat, mintea cu liniste si sufletul cu caldura.
De fiecare data ma duc acasa cu inima mistuita de dor, atarnandu-mi greu in piept si ma intorc cu ea odihnita, plina.

Revenire..poze bonus

Nu stiu daca mai urmareste cineva blogul :D pentru ca n-am mai scris de multa vreme, dar marturisesc ca am facut-o doar pentru ca m-am ferit sa scriu un post prea personal. Si n-am reusit..Tot ce pot asterne pe o bucata de hartie sau pe o pagina virtuala este prin excelenta gand, idee, emotie cat se poate de personala. Asta sunt acum, parca degetele-mi sunt extensia sufletului, tot ce pot exprima este strict legat si direct proportional cu simtirile mele. Prefer momentan sa pastrez pentru mine aceste efuziuni, cum imi place sa le numesc :) si sa las iarasi pozele (personale, bineinteles) sa vorbeasca de la sine.

Despre puterea imaginii

Imi place uneori sa-mi potolesc nevoia de exprimare cu fotografii, imagini. Imbinarea armonioasa de culori, forme, lumini, unghiuri, dar mai ales puterea lor de expresie ma fascineaza si de multe ori pornesc in cautarea unei imagini care sa exprime ceea ce cuvintele sau notele muzicale nu izbutesc.
Iata ce am gasit :

Nebuloasa mea

Schimb registrul de data asta (sper ca nu v-am speriat cu poezia mea, destul de macabra :D, de altfel fara nicio ofensa la adresa superbei poezii a lui Nikita Stanescu) scriind despre lucruri mai frumoase. Despre astronomie, de exemplu.

Am fost mereu fascinata de aceasta stiinta care studiază legile ce guvernează cosmosul, mai exact corpurile ceresti si evenimentele care au loc dincolo de atmosfera terestra cum ar fi stelele, planetele, galaxiile sau radiatiile cosmice. Fenomenul care mi-a atras insa atentia cel mai mult este cel al nebuloaselor.

Nebuloasa este o aglomerare de gaze si praf, care daca este destul de masiva, devine locul unde se nasc stelele, de cele mai multe ori grupate in roiuri stelare. Daca stelele tinere formate in nebuloasa sunt destul de masive si fierbinti, ele excita gazul nebuloasei si il fac sa emita radiatie vizibila, să "strălucească". Mai este numita si “leagan de stele”. Radiatia intensa provenita de la stelele abia nascute din nebuloasa excita atomii din materialul nebuloasei, pentru ca acestea sa reemita radiatie vizibila in linii de emisie atomice caracteristice.

Interesant, nu?

Insa cati dintre noi isi indreapta ochii spre cer intr-o noapte senina de primavara sau de iarna pentru a putea observa marea nebuloasa ?

Privind spre cer intr-o seara calda cu luna plina, am avut ocazia s-o vad in toata splendoarea ei. Un amestec magic de praf celest si fluide cosmice trebuie sa fi dat nastere acelei nebuloase. Nu se puteau deslusi decat doua stele mai mari, una galbui-aurie iar alta de un albastru turcoaz. M-am minunat de frumusetea si stralucirea ei si m-am simtit norocoasa. Nu conta ca si altii o mai vazusera inaintea mea, ea era in noaptea aia nebuloasa mea.

Junghi de toamna

A venit toamna, alina-mi junghiul cu ceva,

cu ajutorul unui leac sau cu securea ta.

Ma tem ca n-am sa mai pot merge, uneori,

Ca o sa simt junghiuri pana-n subsuori

Ca o sa ma ascund pe un meleag strain

Unde-i numai cald si cer senin.

Si-atunci mă apropii de tine si te implor,

iau carjele si le arunc în ploaie

Taie-mi piciorul, altfel mor

Durerea ma indoaie.

Ca sa vezi in ce hal m-a adus meteosensibilitatea… :)))