Junghi de toamna

A venit toamna, alina-mi junghiul cu ceva,

cu ajutorul unui leac sau cu securea ta.

Ma tem ca n-am sa mai pot merge, uneori,

Ca o sa simt junghiuri pana-n subsuori

Ca o sa ma ascund pe un meleag strain

Unde-i numai cald si cer senin.

Si-atunci mă apropii de tine si te implor,

iau carjele si le arunc în ploaie

Taie-mi piciorul, altfel mor

Durerea ma indoaie.

Ca sa vezi in ce hal m-a adus meteosensibilitatea… :)))

Inception

Am vazut de curand noul film al lui Christofer Nolan, “Inception”, (ii zic titlul in engleza pentru ca nu-mi place cum a fost tradus in romana, Inceputul..) care mi-a placut foarte mult, un film captivant, SF desigur insa extrem de interesant. Lasand la o parte intriga filmului, o incursiune extrem de periculoasa in mintea si visele oamenilor pentru a le fura ideile sau mai rau pentru a planta o idee, felul de abordare si ilustrare a subconstientului uman si al puterii imaginatiei mi se pare fascinant. Stim cu totii cat de complexe sunt mecanismele mintii si de cata creativitate si imaginatie dam dovada in visele de noapte. E, la filmul asta, am simtit de parca regizorul ar fi vazut un vis de-al meu si a reusit sa-l expuna impecabil pe ecran in fata mea, intr-atat de reusite mi s-au parut tehnica si efectele speciale folosite. Ca intr-un vis, orice e posibil, nu te mai intrebi de ce personajele nu sunt atinse de niciun glont in schimbul continuu de impuscaturi, nici de trecerea rapida de la un cadru la altul sau de la un registru pur ilustrativ la unul intim, de subsol..

Mai rar sa evoci cu atata subtilitate lumea visului pe cat de fascinanta pe atat de incifrata. Pentru ca in vis ne apar si creaturi fantastice si personaje reale, apropiati, prieteni, si peisaje fantastice si locuri banale si zane si demoni..Sunt in capul nostru iar noi le dam viata in timp ce dormim, ne imaginam fericirea sau scoatem la iveala cele mai ascunse temeri, evadam sau revenim, construim sau daramam.

Cat despre notiunea de realitate, ma intreb daca mai conteaza sau nu daca lumea in care traim este reala atata timp cat am gasit in ea reperele eternitatii noastre.

In concediu

Concediul este minunat, ar trebui sa devina obligatoriu, ficare firma sa-si oblige angajatii sa-si ia concediu la 2 luni, macar cateva zile. Pentru ca simti ca rutina te copleseste si mintea se erodeaza si corpul ti-e obosit, iar concediul vine ca o gura de aer proaspat. O oaza de liniste necesara capusorului tau, niste ore bune de somn in plus pentru a-ti recapata fortele.

Desi in primele zile tanjeam sa mai google-uiesc cateceva sau sa-mi verific adresa de mail, ulterior am constatat ca nu-i chiar rau sa fii privat de Internet o bucata de timp. Am stat o saptamana fara net si nici ca se putea mai bine, asa da detasare, deconectare. Bun venit relaxare, regasire! Ochii mei n-au mai parcurs articole de pe bloguri sau news feed-uri pe facebook ci randurile unui roman, degetele mele nu am mai tastat mecanic ci au mangaiat iarba si animalele, scaunul confortabil de la birou a fost inlocuit si el cu bancuta de la poarta iar neoanele cu stele.

Si uite asa am simtit cum timpul se dilata si mintea se debaraseaza de toate gandurile urate, de griji, de stres, si devine usoara, usoara..aproape goala. Sa nu gandesti! Pur si simplu sa nu lasi ca vreun gand iscoditor sa ti se strecoare in capsor. Este un bun exercitiu si cred unul din lucrurile care iti fac viata mai usoara. Sa pui “pauza” pentru un timp, cateva minute, ore. Sa-ti aduci aminte de tine, in starea ta bruta, pentru ca ti-era dor sau te pierdusesi cumva.

Aveam nevoie de un astfel de concediu, din pacate destul de scurt :D A fost suficient insa cat sa ma intorc relaxata, odihnita si oarecum mai optimista.

Marea te cheama la ea

Cred ca primele mele amintiri de copil sunt legate de mare. Ai mei m-au luat doar pe mine intr-o calatorie de o saptamana la Eforie Sud, fratele meu de doar un an-doi ramanand la bunici. Imaginile, culorile, senzatiile traite sunt clare si acum in mintea mea: holurile infricosatoare ale hotelului, asternuturile albe ale patului, diminetile luminoase, termosul cu ceai, apa albastra din piscina, delfinul negru gonflabil pe care m-am asezat tantos sa fac poza etc. E uimitor cate lucururi pot sa-mi aduc aminte si acum dupa 20 de ani. Probabil ca am fost atat de impresionata de mare, de ceea ce am vazut acolo incat amintirile s-au gravat pentru totdeauna in mintea mea.

Marea m-a atras dintotdeauna, cu apa ei albastra-verzuie, cu nisipul fin al plajelor, cu cochiliile rasunand inselator a valuri, cu briza ei blanda. De putine ori insa am si ajuns s-o revad.

Am avut sansa sa cresc intr-un oras imprejmuit de „ape”, Dunarea, Oltul si alte rauri mici, ele au fost cele care au stins in fiecare vara pofta de scaldat, de nisip incis, de soare. Am invatat sa iubesc apa involburata a fluviilor, mirosul dulce amarui, culoarea ei maronie-verzuie, insa gandul imi zbura mereu la valurile spumoase ale marii. Visam frecvent ca inot intr-o mare albastra sau ca survolez cu viteza unei pasari suprafata ei intinsa.

Mi-am propus sa nu-mi mai sting dorul de mare cu ape dulci, involburate si sa incerc sa ajung cat pot de des sa revad marea copilariei mele, s-o redescopar si sa-mi creez noi amintiri.

Jamie Cullum – All at sea

Twilight

Trebuie sa dedic un post unor carti, de fapt unui fenomen care, recunosc, m-a prins imediat, m-a atras prin amestecul reusit de dragoste, fantastic si actiune, ulterior m-a cucerit definitiv. Da, este vorba de Twilight. Sunt una din milioanele de fane ale acestei serii de carti cu vampiri, oameni si varcolaci, si inca sunt uimita cum de au reusit ele sa vorbeasca pe un grai inteles de oameni de prin toate colturile lumii. Si nu ma refer la limba, (cartile au fost traduse in zeci de limbi) ma refer la felul cum au raspuns cititorii, de toate varstele, ei au inteles si au fost cuceriti imediat de povestea lui Stephenie Meyer.
Simplitatea si incarcatura scrisului, amestecul de suspans si fictiune, combinatia reusita de credibil, contemporan cu fantastic, imposibil, feeric au alcatuit reteta succesului fabulos al acestor carti. Personajele principale sunt de departe cheia acestor carti, si cred ca inteleg de ce autoarea spune ca din momentul creionarii personajelor, totul a fost simplu, nu a facut decat sa le dea glas si sa asterne pe hartie povestea lor. Bineinteles ca fara talentul si imaginatia ei fascinanta ar fi ramas poate doar o poveste banala de dragoste intre un vampir si o muritoare. Filtrate prin mintea unei adolescente, poate prea matura si rationala, evenimentele sunt pline de suspans si emotie. Aceasta pustoaica, Bella, reuseste cu usurinta sa te transpuna in lumea ei, sa-ti redea atat de bine fiorii primei iubiri dar si suferinta si consecintele alegerilor pe care le face. Cartile au aspectul unui jurnal intim al unei straine, pe care esti dornic sa-l parcurgi cat mai repede ca sa afli ce i se va intampla si cum se termina. Ajungi s-o indragesti pe Bella si sa-ti doresti sa fie fericita.
As putea desigur sa ma intind mult la vorba, dar as scrie un post mult prea lung :D. O sa ma refer un pic si la ecranizarea cartilor. Fiind o fana a cartilor, ma incanta orice prilej de a vedea personajele aduse la viata. Mai mult sau mai putin fidele cartilor, filmele sunt destul de reusite, fiecare prezinta viziunea regizorului asupra cartii respective. Pana acum s-au ecranizat trei carti, iar eu am fazut doar doua filme. Azi voi merge sa-l vad pe al treilea. De-abia astept !
Reusite sau nu, filmele nu vor primi niciodata aprecierea pe care au avut-o cartile. Lectura celor aproape 2000 de pagini a fost o experienta frumoasa, care imi va ramane mereu draga.

Cum arata o saptamana obisnuita?

Meteosensibilitate, intre paranormal si medical

Stiu ca n-am mai scris de mult aici, asta trebuia sa fie un blog pentru scoala, dar cum scoala s-a terminat (bine, doar primul an de master :D) si cum colegele mele de serviciu sunt foarte active in blogosfera romaneasca, m-am gandit sa nu ma las si sa incep si eu sa scriu cate ceva, mai timid, mai rarut, dar poate ca-mi voi da drumul pana la urma.

Pentru ca in conceptia mea, blogul e ca un jurnal intim public, scrii in el idei, ganduri, sentimente, chestii personale, insa il citeste toata lumea. Poate ca exagerez un pic cu ideea asta, dar momentan asa mi se pare. Si poate ca nu e un lucru rau sa te expui in fata celorlalti, sa le impartasesti gandurile, ideile tale, bune, rele cum or fi ele si sa-i lasi sa te cunoasca mai bine. Si ei pe tine, si tu pe ei. Pana sa raspund poate si eu la jocul cu leapsa cu 10 lucruri care-ti plac sau lucruri inutile care ne fac viata mai frumoasa, am sa scriu despre ceva personal. Despre meteosensibilitatea mea.

Se pare ca eu am o relatie destul de stransa cu natura, cu vremea, in mod special, destul de intima as spune :)) De cand ma stiu, pot prevesti cu exactitate barometrica, cand se raceste sau cand se incazeste vremea. Ca sa ma explic, eu simt pe pielea mea, cu cateva ore sau o zi inainte, cand se va produce o schimbare a vremii. Cum simt asta? Simplu! Cand se va raci vremea sau va ploua, ma doare piciorul (unul singur) de la genunchi in jos, iar cand se va incalzi, ma doare piciorul de la genunchi in sus! Tare, nu? :))

N-as zice chiar asa, din moment ce eu simt asta de ani de zile, a devenit ceva obisnuit, insa de multe ori e coplesitor, pentru ca pe langa durerea de picior, care e ca o injunghietura, am si stari de neliniste, depresie atunci cand este vorba de o vreme capricioasa, urata. Ca sa nu mai spun ca atunci cand se schimba anotimpul, ma dor ambele picioare, tot corpul resimte si sufera cand mama natura se hotaraste sa-si schimbe haina.

Da, si toata ciudatenia asta cica se numeste meteosensibilitate, meteodependenta, in termeni medicali, nu reumatism! (ca mi-am facut analize si inca nu am :D).

Si ca sa nu ma mai lungesc cu povestirea, meteosensibilitatea este pana la urma ceva ce face parte din mine, am mai citit si auzit despre oameni care patesc asta si vreau sa cred ca nu e ceva care ma face ciudata, ci speciala :P.

Voi reveni, in curand sper, cu un alt post!