Un anisor

Blogul meu timid a implinit azi un anisor. Pe 22 aprilie 2010, de ziua Pamantului, am publicat primul meu post. Scriam despre primavara, natura si de recunostinta mea pentru tot ce imi/ne ofera Pamantul. Anul acesta insa a mai capat o semnificatie in plus este si Vinerea Mare asa ca profit de ocazie pentru a va ura “Paste fericit!”. Eu o sa am parte de unul mai special, primul meu Paste petrecut in Bucuresti. Sper sa fie o zi frumoasa, cu mult soare pentru ca tare rau m-a mai chinuit primavara asta capricioasa.

Bafta la ciocnit de oua si sper sa ne citim curand ! :P

Despre miracolul intalnirii

Acum cateva saptamani am dat de un articol despre emisiunea 50 de minute cu Plesu si Liiceanu din 27 februarie, cu tema „Despre miracolul intalnirii”. Marturisesc ca nu am urmarit deloc emisiunile dar aceasta mi-a atras atentia prin subiectele abordate.
«Toate întâmplările unei vieţi au o configuraţie care la final se numeşte destin. Cum se varsă o întâmplare în destin, cum devine ea destin - acesta este miracolul întâlnirilor.»

Nu numai ca ideile si marturisirile lor mi s-au parut de o profunzime suprema dar mi-au dat de gandit, m-au facut sa ma intorc asupra mea si sa cern miracolul din zecile de intalniri care mi-au traversat viata. Si l-am gasit, intr-adevar.
Stiu perfect intalnirile miraculoase din viata mea, acele intalniri care iti marcheaza destinul prin crearea unei legaturi trainice cu persoana intalnita, o prietenie, o iubire, datorita acelor cateva „fracţiuni existenţiale ale unei intalniri intamplatoare într-un loc, într-o călătorie etc.”

Convietuirea in acelasi bloc, aceeasi scara, doar cu un etaj mai sus cu o familie avand copii de varsta mea, a facut posibila intalnirea cu fata care avea sa-mi fie cea mai buna prietena. Cand am intalnit-o pe profesoara de franceza in clasa a II-a, care la prima lectie ne-a invatat sa spunem: „Bonjour JoJo!, Bonjour Roro!”, am fost pe loc fascinanta de muzicalitatea limbii caruia aveam sa-i dedic mai bine de 10 ani de studiu. O intalnire miraculoasa ce avea sa devina destin, pentru ca deciziile care au urmat, alegerea liceului, a profilului, apoi a facultatii m-au indreptat catre oamenii care imi sunt dragi si imi marcheaza viata. Intalnirea cu prima fata care mi-a iesit in cale la intrarea in aula unde se tinea deschiderea anului universitar. Am fost imediat linistita ca ma gaseam in locul potrivit de privirea blanda a fetei care avea sa-mi fie colega de grupa si prietena de suflet.
Acestea sunt doar cateva dintre intalnirile „regizate de Îngerul suprem" asa cum le numeste D-nul Plesu, care mi-au marcat pana acum viata. Poate suna ciudat dar aceste lucruri ni se pot intampla zi de zi si tocmai in asta consta miracolul.
Cum ne dam seama daca suntem in fata unei intalniri miraculoase? Neputand raspunde la intrebarea : « Cum ar fi fost dacă nu i-am fi întâlnit pe oamenii pe care i-am întâlnit? Putem să ne imaginăm viaţa fără acea întâlnire? »

In sfarsit a venit primavara !

Imi pare rau ca nu am mai scris pe blog, n-am abandonat scrisul, ci publicatul :D. Incurajata de o prietena si insufletita de suflul primavaratic, m-am hotarat sa reiau postarile pe blogul meu timid :D.
Mai toata lumea asteapta cu nerabdare venirea primaverii, a vremii frumoase, a soarelui. Si e normal, suntem fiinte solare prin excelenta. Insa iarna suferim cel mai rau, lipsa soarelui pentru cateva zile sau chiar saptamani aduce cu sine o realitate gri aproape nedigerabila, stearsa si nemiloasa. “Doamne, nu mai trece odata iarna!” ‘Abia astept sa vina primavara!’ ‘Ce dor imi e de vara, nu mai suport frigul!’. Asta auzeam in fiecare zi in jurul meu, oameni care se plangeau de peisajul dezolant, de nuantele gri si de starea indusa de hibernare. Se aciuiau resemnati prin locuri incalzite artificial, se imbuibau cu mancare si lichide calde, deveneau sedentari si visau la mari inspumate si cer albastru.
Asa am fost si eu, am asteptat soarele cu nerabdarea unui copil in pragul Craciunului, l-am dorit cu disperare pentru ca stiam voi renaste si eu putin odata cu venirea lui.
Vesnic ascutite (meteosensibilitatea bat-o vina), simturile mi-au fost aduse la viata in ajunul primaverii, cand am simtit ca-mi cresc radacini din talpi asemenea bulbilor amortiti din pamant. Vreo doua zile i-au trebuit corpului meu sa se adapteze la noua clima, insa durerea a meritat. :D
In sfarsit a venit primavara! Sa ne bucuram de ea, zic. :)

„Micu, sa ma trezesti si pe mine, sa ne uitam amandoi, da?”

Asa ii spuneam mereu fratelui meu inainte de culcare in ajunul Craciunului. Stiam ca el se trezeste inaintea mea, parca avea un ceas desteptator in cap, stia cand trebuie sa mergem sa ne uitam la cadouri, in creierii noptii pe la 3-4. Si uite-asa ne furisam cu ochii impaienjeniti de somn pana in sufragerie unde era bradul. Aveam un ritual. Nu aprindeam becul in camera ci bajbaiam sa bagam in priza instalatia de beculete ca sa invaluie bradul intr-o lumina colorata, magica. Trebuia sa ma frec de cateva ori la ochi ca sa vad bine cadourile puse sub brad, asa mare mi-era emotia si starea de fermecare. Ne lua ceva pana ne dadeam seama care el al meu si care al lui, caci Mos Carciun asta avea tendinta sa ne lase cadouri asemanatoare si fara sa scrie numele nostru pe ele. Eram copii modesti si ne bucuram de orice am fi primit, acum imi dau seama, nu conta valoarea si cantitatea, ci faptul ca acele cadouri erau aduse in cel mai misterios si magic mod de Mos Craciun pentru noi. Trebuia sa le aratam si parintilor ce am primit asa ca debarcam cu surle si trambite la ei in camera, tulburandu-le somnul. Zambeau si ei saracii printre cascaturi si ne ziceau sa asteptam pana dimineata sa mancam dulciurile, iar noi tot zaboveam la ei in camera sau mai rau trageam de ei sa vina in sufragerie sa vada si ei cadourile. :)

Intr-un final ne duceam sa ne culcam, bucurosi si la fel de fascinati de vizita lui Mos Craciun. Deconspirarea lui nu a fost facuta nici in ziua de azi, in lipsa de probe. Niciodata nu am stiut/gasit unde au fost pastrate cadourile pana in dimineata cand le gaseam sub brad si pentru asta imi apreciez si mai mult parintii.

Lucrurile s-au mai schimbat intre timp, acum mama trage de mine in dimineata de Craciun sa ma duc sa vad ce mi-a aduc Mosu’, pentru ca Micu’ (matinal de fel) s-a trezit inaintea mea sa se uite.

1 Decembrie

Nu stiu de ce dar 1 decembrie, ziua nationala a Romaniei, nu trezeste niciun simtamant patriot in mine si ma intreb daca a trezit vreodata si cumva, odata cu trecerea anilor s-a pierdut..Nu-mi fac procese de constiinta pe tema asta dar simt o oarecare necesitate sa gasesc o explicatie pentru lipsa mea de mandrie si exaltare legata de aceasta sarbatoare. Nu-mi vine nici sa urez La multi ani apropiatilor (nu am facut-o niciodata cred..), nici sa ma duc sa vad parada militara, nici sa fac vreo mancare speciala sau sa ies undeva sa sarbatoresc ziua noastra a romanilor, deci si a mea. Este o zi oarecare pe care totusi o apreciez mai mult pentru ca este o zi libera, o zi cand se dau filme mai bune la televizor, o zi cand pot dormi mai mult, o zi cand realizez ca a venit iarna…

In fiecare an de 1 decembrie vad si citesc fel de fel de ridicari in slavi a compatriotilor mei, cum suntem harnici noi romanii, cum stim sa petrecem, cum am reusit noi sa ducem numele tarii mai departe, povesti care mai de care despre romani de succes, ce sa mai..de 1 decembrie, suntem cei mai tari si trebuie sa fim mandri ca suntem romani..Mda.

Si nu stiu de ce dar fix de 1 decembrie imi aduc aminte de starea execrabila a invatamantului romanesc, de pensia jignitoare a tatalui meu, de frigul din apartament, de saracia si furturile din comuna Sarulesti, de palatele cu turnulete, de romii din Paris, de traficul din Bucuresti in zilele ploioase, de aurolacii de pe langa Podul Grozavesti, de noroiul de pe cizmele mele si multe multe altele…

Nu pot sa ma exaltez si sa ma simt mandra atata timp cat asta e realitatea de zi cu zi, nici macar de 1 Decembrie. Respect valoarea istorica a acestei zile, insa 1 Decembrie 2010 este departe de a fi pentru mine o zi in care sa sarbatoresc, sa simt bucurie si mandrie ca sunt romanca.

Dor de casa

Nu stiu altii cum sunt, dar eu nu pot sa stau mai mult de o luna de zile fara sa ma duc acasa la parintii mei. Mi se face un dor de mirosul de acasa, de ei, de caldura imbratisarii lor, de bucuria din ochi atunci cand isi vad copii acasa incat nu pot sta prea mult timp departe.
Nu-i pot rezista dorului de casa, il simt cum incolteste in suflet ca niste firisoare de radacini cautand bucatica de pamant roditor, de unde sa-si ia energia si substantele necesare ca sa creasca. E chemarea sangelui care curge prin vene si careia trebuie sa-i raspund. Asemenea unei legi a gravitatiei, corpul meu va trage mereu catre locul de bastina, catre locul unde m-am nascut, am copilarit, am fost la scoala si unde am legat prietenii pe viata. Simt nevoia sa revin mereu, sa-mi hranesc sufletul cu amintiri frumoase, (camera mea, jocurile cu vecinii in fata blocului, plimbarile prin parc, escapadele prin oras etc.), sa-mi incarc plamanii cu aer curat, mintea cu liniste si sufletul cu caldura.
De fiecare data ma duc acasa cu inima mistuita de dor, atarnandu-mi greu in piept si ma intorc cu ea odihnita, plina.

Revenire..poze bonus

Nu stiu daca mai urmareste cineva blogul :D pentru ca n-am mai scris de multa vreme, dar marturisesc ca am facut-o doar pentru ca m-am ferit sa scriu un post prea personal. Si n-am reusit..Tot ce pot asterne pe o bucata de hartie sau pe o pagina virtuala este prin excelenta gand, idee, emotie cat se poate de personala. Asta sunt acum, parca degetele-mi sunt extensia sufletului, tot ce pot exprima este strict legat si direct proportional cu simtirile mele. Prefer momentan sa pastrez pentru mine aceste efuziuni, cum imi place sa le numesc :) si sa las iarasi pozele (personale, bineinteles) sa vorbeasca de la sine.