„Micu, sa ma trezesti si pe mine, sa ne uitam amandoi, da?”

Asa ii spuneam mereu fratelui meu inainte de culcare in ajunul Craciunului. Stiam ca el se trezeste inaintea mea, parca avea un ceas desteptator in cap, stia cand trebuie sa mergem sa ne uitam la cadouri, in creierii noptii pe la 3-4. Si uite-asa ne furisam cu ochii impaienjeniti de somn pana in sufragerie unde era bradul. Aveam un ritual. Nu aprindeam becul in camera ci bajbaiam sa bagam in priza instalatia de beculete ca sa invaluie bradul intr-o lumina colorata, magica. Trebuia sa ma frec de cateva ori la ochi ca sa vad bine cadourile puse sub brad, asa mare mi-era emotia si starea de fermecare. Ne lua ceva pana ne dadeam seama care el al meu si care al lui, caci Mos Carciun asta avea tendinta sa ne lase cadouri asemanatoare si fara sa scrie numele nostru pe ele. Eram copii modesti si ne bucuram de orice am fi primit, acum imi dau seama, nu conta valoarea si cantitatea, ci faptul ca acele cadouri erau aduse in cel mai misterios si magic mod de Mos Craciun pentru noi. Trebuia sa le aratam si parintilor ce am primit asa ca debarcam cu surle si trambite la ei in camera, tulburandu-le somnul. Zambeau si ei saracii printre cascaturi si ne ziceau sa asteptam pana dimineata sa mancam dulciurile, iar noi tot zaboveam la ei in camera sau mai rau trageam de ei sa vina in sufragerie sa vada si ei cadourile. :)

Intr-un final ne duceam sa ne culcam, bucurosi si la fel de fascinati de vizita lui Mos Craciun. Deconspirarea lui nu a fost facuta nici in ziua de azi, in lipsa de probe. Niciodata nu am stiut/gasit unde au fost pastrate cadourile pana in dimineata cand le gaseam sub brad si pentru asta imi apreciez si mai mult parintii.

Lucrurile s-au mai schimbat intre timp, acum mama trage de mine in dimineata de Craciun sa ma duc sa vad ce mi-a aduc Mosu’, pentru ca Micu’ (matinal de fel) s-a trezit inaintea mea sa se uite.

1 Decembrie

Nu stiu de ce dar 1 decembrie, ziua nationala a Romaniei, nu trezeste niciun simtamant patriot in mine si ma intreb daca a trezit vreodata si cumva, odata cu trecerea anilor s-a pierdut..Nu-mi fac procese de constiinta pe tema asta dar simt o oarecare necesitate sa gasesc o explicatie pentru lipsa mea de mandrie si exaltare legata de aceasta sarbatoare. Nu-mi vine nici sa urez La multi ani apropiatilor (nu am facut-o niciodata cred..), nici sa ma duc sa vad parada militara, nici sa fac vreo mancare speciala sau sa ies undeva sa sarbatoresc ziua noastra a romanilor, deci si a mea. Este o zi oarecare pe care totusi o apreciez mai mult pentru ca este o zi libera, o zi cand se dau filme mai bune la televizor, o zi cand pot dormi mai mult, o zi cand realizez ca a venit iarna…

In fiecare an de 1 decembrie vad si citesc fel de fel de ridicari in slavi a compatriotilor mei, cum suntem harnici noi romanii, cum stim sa petrecem, cum am reusit noi sa ducem numele tarii mai departe, povesti care mai de care despre romani de succes, ce sa mai..de 1 decembrie, suntem cei mai tari si trebuie sa fim mandri ca suntem romani..Mda.

Si nu stiu de ce dar fix de 1 decembrie imi aduc aminte de starea execrabila a invatamantului romanesc, de pensia jignitoare a tatalui meu, de frigul din apartament, de saracia si furturile din comuna Sarulesti, de palatele cu turnulete, de romii din Paris, de traficul din Bucuresti in zilele ploioase, de aurolacii de pe langa Podul Grozavesti, de noroiul de pe cizmele mele si multe multe altele…

Nu pot sa ma exaltez si sa ma simt mandra atata timp cat asta e realitatea de zi cu zi, nici macar de 1 Decembrie. Respect valoarea istorica a acestei zile, insa 1 Decembrie 2010 este departe de a fi pentru mine o zi in care sa sarbatoresc, sa simt bucurie si mandrie ca sunt romanca.